Crimă pentru cuvânt

Despre morţi, numai de bine. Vechimea acestei ziceri datând din antichitatea romană – de mortuis nil nisi bene – nu o face mai puţin specioasă. În fapt, ea înseamnă să-l mai omori o dată pe cel răposat. Să nu mai vorbeşti despre el ca despre un om viu, aşa cum a fost, ci ca despre cineva care n-a trăit niciodată, o statuie pictată care s-a trambalat prin lume ca să facă numai lucruri bune. Înseamnă să alterezi egalitar sistemul de valori al unei societăţi care dacă nu trăieşte în timp şi cu morţii ei nu e decât o adunătură. Adesea, cei care îi vorbesc numai de bine pe morţi, îi vorbesc numai de rău pe vii.

George Pruteanu a făcut de toate la viaţa lui. Lăsând la o parte alunecările tinereţii, cea mai mare greşeală cred că a fost intrarea în politică. A considerat că e musai să-şi convertească popularitatea culturalo-mediatică de erou civilizator, de cavaler al limbii române, în capital politic. I s-a părut prea puţin să fie profesor. Am regretat întotdeauna că traseist, cuvânt pe care-l inventasem pentru alţii, a ajuns să i se potrivească mănuşă. De fiecare dată când a sărit dintr-o luntre politică în alta a încercat să-mi demonstreze, cu inteligenţa lui bine antrenată, că oportunismul e semn de consecvenţă morală. După un moment de greu suportabilă rătăcire agresivă în ianuarie 1999, în timpul năvalei minerilor spre Bucureşti, George Pruteanu şi-a găsit modelul politic în persoana lui C. V. Tudor şi s-a scufundat în PRM.

O tristă biografie politică. Cu atât mai puternice apar faptele de cultură şi civilizaţie ale profesorului Pruteanu, care, chiar purtând această povară, îl vor păstra în memoria colectivă multă vreme după ce s-a dus dintre noi. George se numără printre puţinele fiinţe omeneşti pentru care limba română este un capăt de ţară, este ţara însăşi, e o chestiune de viaţă şi de moarte, de dispreţ şi demnitate, şi care, la auzul masacrelor verbale ale dragilor noştri compatrioţi publici, au viziunea unei crime atroce, cu trupuri spintecate şi sânge pe jos. M-am întâlnit cu George, l-am înţeles şi l-am preţuit în dragostea lui intransigentă pentru cuvânt, pentru cuvântul cu mireasmă, cu miasmă, cu temperatură, în culori, cu sunet stereo chiar şi când e scris.

Iar dincolo de cuvânt, la George e întotdeauna gândul. Îi place să gândească aşa cum unora le place să bea coniac. Cred că fumează atât de mult încercând să stingă cu ţigara cascada scânteietoarelor scurtcircuite ale creierului său. Are o trepidaţie interioară care dă unui detaliu cultural vechi de sute de ani ritmul şi tensiunea unei ştiri de ultimă oră. Într-o Românie din ce în ce mai joasă, mai cufundată în noroiul pestriţ al senzaţiilor oarbe, al urletelor simieşti, al confuziei şi inculturii generale şi complice, printre almanahe şi succesuri, George Pruteanu a încercat să ţină sus aripa gândului şi aripa cuvântului.

Îi rog deci pe cei care acum îl encomiază necrologic pe la televizoare, dacă vor să-i cinstească memoria cu adevărat şi nu să înfigă ţăruşi în inima
duhului lui George, să încerce a nu mai spune „ajunct” în loc de adjunct, „Ieuropa” în loc de Europa, a nu-l mai târnosi pe specios ca „special” şi nu ca oglindit, aparent, înşelător, pe lucrativ ca „productiv” şi nu ca aducător de lucrum – câştig, să nu mai fortuiască neprevăzutul şi să nu pună unde-i numai decâtul.